miercuri, 21 octombrie 2009

luni, 5 octombrie 2009

-Negativ-

Ăsta e un text destul de vechi care îmi e mie drag, dintr-un motiv sau altul. Nu ştiu cât e de bun, poate aflu de la cineva care are rabdare să citească. Cred că a fost prima încercare dusă la capăt de a aplica o idee într-un text. Nu zic care e, că stric surpriza. Oricum...Ăsta e textul. Poate îi pun şi o ilustraţie frumoasă mai încolo.

Negativ

Umbra fină a perdelei se legăna fantomatic pe peretele camerei, întunericul înghiţise tot oraşul. Stătuse în aceeaşi poziţie, aşezat pe pat, capul în palme, de ore în şir.Nici nu sesizase că se făcuse noapte. Se gândise la absolut tot şi avusese intervale în care nu se gândise la absolut nimic, pur şi simplu se uitase într-un punct fix.
Privi pe geamul din spatele său, văzu blocul de peste drum.În luminile de la ferestre îi vedea desenat chipul. Ea se ridică, construindu-se din beton şi metal, născându-se din asfalt. Ea era oraşul. Şi întunericul o înghiţise pe ea. Exact cum inghiţise oraşul. Se ridică încet de pe pat, se întoarse inspre perete şi îl lovi. Furios. Rapid. Începu să plângă în sughiţuri. Greu. Uscat.
Urla...Urla din ce în ce mai tare. Îşi prinse imaginea de guler şi începu să o scuture, să o scuture, să o lovească...”De ce?! Cu ce ai greşit?! Ce a împins-o la asta?! CE?!...” Se privea pe sine terifiat încercând să-şi răspunda la întrebare...”Din cauza ta...TU EŞTI DE VINĂ! TU! TU!....TU!”
Simţea că nu mai poate să respire. Îşi luă geaca şi ieşi furios pe uşă.



Intră iar pe străduţa mică şi murdară...Intră iar pe uşa ruginită a unei scări de bloc mizerabile...Intră iar în apartamentul acela.
Ea îl aştepta pe pat. O privi. Era o curvă, doar o curvă...Încerca să-şi repete asta, dar cum putea o..o curvă să aiba o asemenea figură?..Cum putea o curvă să aibă un asemenea glas?..Cum putea o curvă sa şopteasca vorbe atât de dulci...Cum putea o curvă să asculte in felul acela pe cineva?...Cum putea o curvă să îl facă să se simtă aşa...şi mai presus de toate...Cum...dar cum putea o curvă să îl primească în aşternutul ei fără să îi mai ceară nimic în schimb?...

Din ziua în care o cunoscuse întelesese ca era diferită...Deşi încerca să se convingă că nu are dreptate, că e pur şi simplu...neexperimentată şi chiar dacă nu era aşa, nu mai exista nimeni pe lume ca EA. În final a încetat să se mai mintă...dar nu se putea opri din a se gândi la ea, din a se învinui pentru greşala ei.

Această femeie era nimic. Ce putea să fie, mai mult decât nimic? Simplul fapt că acceptase, in acea primă seară când se cunoscuseră, să îşi dăruiască trupul unui necunoscut o făcea un nimic. Pângărise în cel mai înjositor mod ceva ce ar fi trebuit să fie templul cuiva...templul altcuiva.



Dar ea îl privea cu ochii ei mari si negri...Era atât de multă inocenţă în adâncul lor. Pur şi simplu se trezi înconjurat de un imens negru... Realiză că intrase în ochii ei, însă în acelaşi moment spaţiul din jurul său se lumină iar, când simţi braţele firave atingându-i umerii. Tremurând, el îi puse mâna pe obraz, o îmbrăţişă şi îi şopti: „...mulţumesc”...


Înţelesese în final de ce în seara aceea se oferise să îl aducă în casa ei, înţelese de ce a acceptat să petreacă o noapte împreună cu el...Înţelesese că işi sacrificase puritatea pentru el, pentru un nemernic, căci până la urmă...el a fost cel ce i-a cerut asta în seara aceea, şi în seara de după...şi în toate serile până acum, când i-o va cere iar. Iar ea va spune „da”. Înţelesese în sfârşit de ce ea tot spunea „da”


Fusese ultima noapte în care se mai gândise la dezamăgirea sa, ultimul zbucium....De aceea fusese atât de puternic, probabil. Fusese ultima sforţare, ultimul urlet de furie al demonului său. Căci „curva” crescuse aripi în spate şi lupta acum dintre cearşafuri ultimul tremur de vinovăţie.

O lovitură. Încă una. Încă una...

Şi demonul este, in sfârşit, ÎNVINS.

Noaptea asta este altfel, se simte altfel, dulce, ca după orice revelaţie.

Umbrele lor se jucau încolăcite pe peretele pictat oranj, iar pe jos dormea liniştit, cu ei îmbrăţişaţi în cadru, negativul unei poze vechi.

Ma mut

Ca tot zicea frate-miu ca "oamenii normali au un singur blog" blah blah...cred ca ma mut si eu si pe Imago, sa fiu si eu normala ca doar deh, altfel I shall face the dreadfull curse of alienation.
Mai aveam si eu un "blog" cu textele mai mult sau mai putin vechi. O sa aduc textele care imi mai plac si de restul scap. Poate asa devine si Imago mai interesant si o sa mai am feedback (dah, vezi sa nu)